Subversion-Projekte lars-tiefland.laravel_shop

<?php

namespace Faker\Provider\ro_MD;

class Text extends \Faker\Provider\Text

{

    /**

     * From ro.wikisource.org

     *

     * Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire

     * și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare.

     * Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

     *

     *

     * Title: Povestea lui Harap-Alb

     *

     * Author: Ion Creangă

     *

     * Posting Date: February 6, 2005

     * [Last updated: December 13, 2016]

     *

     * Language: Romanian

     *

     * @see     https://wikimediafoundation.org/wiki/Terms_of_Use/

     * @see    https://ro.wikisource.org/wiki/Povestea_lui_Harap-Alb

     *

     * @var string

     */

    protected static $baseText = <<<'EOT'

Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori.

Și craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat

într-o altă țară, mai depărtată. Și împăratul, fratele craiului,

se numea Verde-împărat; și împăratul Verde nu avea feciori, ci

numai fete. Mulți ani trecură la mijloc de când acești frați mai

avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii

craiului și fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când

erau ei. Și așa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu

cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că țara

în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a

pământului, și crăia istuilalt la o altă margine. Și apoi, pe

vremile acelea, mai toate țările erau bântuite de războaie

grozave, drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute și

foarte încurcate și de aceea nu se putea călători așa de ușor și

fără primejdii ca în ziua de astăzi. Și cine apuca a se duce pe

atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.

Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul

poveștii.

Amu cică împăratul acela, aproape de bătrânețe, căzând la

zăcare, a scris către frăține-său craiului, să-i trimită grabnic

pe cel mai vrednic dintre nepoți, ca să-l lase împărat în locul

său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă

tustrei feciorii înaintea sa și le zise:

— Iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. Care dintre voi se

simte destoinic a împărăți peste o țară așa de mare și bogată,

ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească

voința cea mai de pe urmă a moșului vostru.

Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală și zice :

— Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru că

sunt cel mai mare dintre frați; de aceea te rog să-mi dai bani

de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca

să și pornesc, fără zăbavă.

— Bine, dragul tatei, dacă te bizuiești că-i putea răzbate până

acolo și crezi că ești în stare a cârmui și pe alții, alege-ți

un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ți bani cât ți-or

trebui, haine care ți-or plăcea, arme care-i crede că-ți vin la

socoteală și mergi cu bine, fătul meu.

Atunci feciorul craiului își ia cele trebuitoare, sărută mâna

tătâne-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice

rămas bun fraților săi și apoi încalecă și pornește cu bucurie

spre împărăție.

Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum și, pe înserate,

se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal,

iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. Și

când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului

îl și întâmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai

începe a sări în două picioare, forăind, și cât pe ce să

izbească pe stăpânu-său. Și fiul craiului, nemaiputând struni

calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat

înapoi la tatu-său. Până să ajungă el, craiul pe de altă parte

și ajunsese acasă, dăduse drumul calului, îndosise pielea cea de

urs și aștepta acum să vină fecioru-său. Și numai iaca îl și

vede venind repede, dar nu așa după cum se dusese.

— Da' ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise

craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, după cât știu eu.

— De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia, prin dreptul unui

pod, mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vârât în toți

spărieții. Și cu mare ce scăpând din labele lui, am găsit cu

cale să mă întorc la d-ta acasă decât să fiu prada fiarelor

sălbatice. Și de-acum înainte, ducă-se, din partea mea, cine

știe, că mie unuia nu-mi trebuie nici împărăție, nici nimica;

doar n-am a trăi cât lumea, ca să moștenesc pământul.

— Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru

că nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine; și

decât să încurci numai așa lumea, mai bine să șezi departe, cum

zici, căci, mila Domnului: "Lac de-ar fi, broaște sunt destule".

Numai aș vrea să știu, cum rămâne cu moșu-tău. Așa-i că ne-am

încurcat în slăbăciune?

— Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă

vrei.

— Ai toată voia de la mine, fătul meu, dar mare lucru să fie de

nu ți s-or tăia și ție cărările. Mai știi păcatul, poate să-ți

iasă înainte vreun iepure, ceva... și popâc! m-oi trezi cu tine

acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci rușinea ta n-a fi

proastă. Dar dă, cearcă și tu, să vezi cum ți-a sluji norocul.

Vorba ceea: "Fiecare pentru sine, croitor de pâine". De-i

izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai pățit și alți voinici

ca tine...

Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-și cele trebuitoare și

primind și el carte din mâna tată-său către împăratul, își ia

ziua bună de la frați, și a doua zi pornește și el. Și merge, și

merge, până se înnoptează bine. Și când prin dreptul podului,

numai iaca și ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai începe

atunci a forăi, a sări în două picioare și a da înapoi. Și fiul

craiului, văzând că nu-i lucru de șagă, se lasă și el de

împărăție și, cu rușinea lui, se întoarce înapoi la tată-său

acasă. Craiul, cum îl vede, zice:

— Ei, dragul tatei, așa-i că s-a împlinit vorba ceea: "Apără-mă

de găini, că de câini nu mă tem".

— Ce fel de vorbă-i asta, tată?! zise fiu-său rușinat; la d-ta

urșii se cheamă găini? Ba, ia acum cred eu frăține-meu, că așa

urs oștirea întreagă este în stare să o zdrumice... Încă mă mir

cum am scăpat cu viață; lehamite și de împărăție și de tot, că

doar, slavă Domnului, am ce mânca la casa d-tale.

— Ce mânca văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă, fătul meu,

zise craiul posomorât, dar ia spuneți-mi: rușinea unde o puneți?

Din trei feciori câți are tata, nici unul să nu fie bun de

nimica?!

Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricați mâncarea,

dragii mei... Să umblați numai așa, frunza frăsinelului, toată

viața voastră și să vă lăudați că sunteți feciori de crai, asta

nu miroase a nas de om... Cum văd eu, frate-meu se poate culca

pe o ureche din partea voastră; la sfântul Așteaptă s-a împlini

dorința lui. Halal de nepoți ce are! Vorba ceea:

La plăcinte, înainte

Și la război, înapoi.

Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roș cum îi gotca,

iese afară în grădină și începe a plânge în inima sa, lovit

fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale

părintelui său. Și cum sta el pe gânduri și nu se dumerea ce să

facă pentru a scăpa de rușine, numai iaca se trezește dinaintea

lui cu o babă gârbovită de bătrânețe, care umbla după milostenie.

— Da' ce stai așa pe gânduri, luminate crăișor? zise baba;

alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îți râde din toate

părțile și nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluiește baba

cu ceva.

— Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra, zise fiul craiului;

acum am altele la capul meu.

— Fecior de crai, vedea-te-aș împărat! Spune babei ce te

chinuiește; că, de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva.

— Mătușă, știi ce? Una-i una și două-s mai multe; lasă-mă-n

pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de necaz.

— Luminate crăișor, să nu bănuiești, dar nu te iuți așa de tare,

că nu știi de unde-ți poate veni ajutor.

— Ce vorbești în dodii, mătușă? Tocmai de la una ca d-ta ți-ai

găsit să aștept eu ajutor?

— Poate ți-i deșanț de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate

crăișor! Cel-de-sus varsă darul său peste cei neputincioși; se

vede că așa place sfinției-sale. Nu căuta că mă vezi gârbovă și

stremțuroasă, dar, prin puterea ce-mi este dată, știu dinainte

ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului și

adeseori râd cu hohot de nepriceperea și slăbiciunea lor. Așa-i

că nu-ți vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită!

Căci multe au mai văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte

port pe umerii aceștia. Of! crăișorule! crede-mă, că să aibi tu

puterea mea, ai vântura țările și mările, pământul l-ai da de-a

dura, lumea aceasta ai purta-o, uite așa, pe degete, și toate ar

fi după gândul tău. Dar uite ce vorbește gârbova și

neputincioasa! Iartă-mă, Doamne, că nu știu ce mi-a ieșit din

gură! Luminate crăișor, miluiește baba cu ceva!

Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban

și zice:

— Ține, mătușă, de la mine puțin și de la Dumnezeu mult.

— De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ți dea, zise baba, și mult

să te înzilească, luminate crăișor, că mare norocire te

așteaptă. Puțin mai este, și ai să ajungi împărat, care n-a mai

stat altul pe fața pământului așa de iubit, de slăvit și de

puternic. Acum, luminate crăișor, ca să vezi cât poate să-ți

ajute milostenia, stai liniștit, uită-te drept în ochii mei și

ascultă cu luare-aminte ce ți-oi spune: du-te la tată-tău și

cere să-ți dea calul, armele și hainele cu care a fost el mire,

și atunci ai să te poți duce unde n-au putut merge frații tăi;

pentru că ție a fost scris de sus să-ți fie dată această cinste.

Tatu-tău s-a împotrivi și n-a vrea să te lase, dar tu stăruiește

pe lângă dânsul cu rugăminte, că ai să-l îndupleci. Hainele

despre care ți-am vorbit sunt vechi și ponosite, și armele

ruginite, iară calul ai să-l poți alege punând în mijlocul

hergheliei o tavà plină cu jăratic, și care dintre cai a veni la

jăratic să mănânce, acela are să te ducă la împărăție și are să

te scape din multe primejdii. Ține minte ce-ți spun eu, că poate

să ne mai întâlnim la vrun capăt de lume: căci deal cu deal se

ajunge, dar încă om cu om!

Și pe când vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot

alb, ridicându-se în văzduh, apoi înălțându-se tot mai sus, și

după aceea n-o mai zări defel. Atunci o înfiorare cuprinde pe

fiul craiului, rămânând uimit de spaimă și mirare, dar pe urmă,

venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine că va izbuti

la ceea ce gândea, se înfățișază înaintea tată-său, zicând:

— Dă-mi voie ca să mă duc și eu pe urma fraților mei, nu de

alta, dar ca să-mi încerc norocul. Și ori oi putea izbuti, ori

nu, dar îți făgăduiesc dinainte că, odată pornit din casa

d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce, să știu bine că m-oi

întâlni și cu moartea în cale.

— Lucru negândit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura

ta, zise craiul. Frații tăi au dovedit că nu au inimă

într-înșii, și din partea lor mi-am luat toată nădejdea. Doar tu

să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede. Însă, dacă

vrei și vrei numaidecât să te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu

cumva să te întâlnești cu scârba în drum și să dai și tu cinstea

pe rușine, c-apoi atunci curat îți spun că nu mai ai ce căuta la

casa mea.

— Apoi dă, tată, omul e dator să se încerce. Am să pornesc și eu

într-un noroc și cum a da Dumnezeu! Numai, te rog, dă-mi calul,

armele și hainele cu care ai fost d-ta mire, ca să mă pot duce.

Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală și,

încrețind din sprâncene, a zis:

— Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de

cântecul cela:

Voinic tânăr, cal bătrân,

Greu se-ngăduie la drum!

D-apoi calul meu de pe atunci cine mai știe unde i-or fi

putrezind ciolanele! Că doar nu era să trăiască un veac de om!

Cine ți-a vârât în cap și una ca aceasta, acela încă-i unul...

Ori vorba ceea: Pesemne umbli după cai morți să le iei

potcoavele.

— Tată, atâta cer și eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi trăind

calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai

vreau să știu dacă mi-l dai ori ba.

— Din partea mea, dat să-ți fie, dragul tatei, dar mi-i de-a

mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are ființă pe lume.

— Despre aceasta nu mă plâng eu, tată, bine că mi l-ai dat; de

unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al meu să fie.

Și atunci, odată se suie în pod și coboară de-acolo un căpăstru,

un frâu, un bici și o șa, toate colbăite, sfarogite și vechi ca

pământul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu niște straie

foarte vechi, un arc, niște săgeți, un paloș și un buzdugan,

toate pline de rugină, și se apucă de le grijește bine și le

pune deoparte. Pe urmă umple o tava cu jăratic, se duce cu dânsa

la herghelie și o pune jos între cai. Și atunci, numai iaca ce

iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos,

dupuros și slab, de-i numărai coastele; și venind de-a dreptul

la tava, apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi și trage

atunci cu frâul în cap, zicând:

— Ghijoagă urâcioasă ce ești! din toți caii, tocmai tu te-ai

găsit să mănânci jăratic? De te-a împinge păcatul să mai vii o

dată, vai de steaua ta are să fie!

Apoi începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca

slăbătura cea de cal iar se repede și apucă o gură de jăratic.

Fiul craiului îi mai trage și atunci un frâu în cap, cât ce

poate, și apoi iar începe a purta caii de colo până colo, să

vadă, nu cumva a veni alt cal să mănânce jăratic. Și numai iaca,

și a treia oară, tot gloaba cea de cal vine și începe a mânca la

jăratic, de n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, mânios, îi mai

trage un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prinde în căpăstru și,

punându-i frâul în cap, zice în gândul său: "Să-l iau, ori să-i

dau drumul? Mă tem că m-oi face de râs. Decât cu așa cal, mai

bine pedestru".

Și cum sta el în cumpene, să-l ia, să nu-l ia, calul se și

scutură de trei ori, și îndată rămâne cu părul lins-prelins și

tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată

herghelia. Și apoi, uitându-se țintă în ochii fiului de crai,

zice:

— Sui pe mine, stăpâne, și ține-te bine! Fiul craiului,

punându-i zabala în gură, încalecă, și atunci calul odată zboară

cu dânsul până la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată.

După aceea mai zboară încă o dată până la lună și iar se lasă în

jos mai iute decât fulgerul. Și unde nu mai zboară și a treia

oară până la soare și, când se lasă jos, întreabă:

— Ei, stăpâne, cum ți se pare? Gândit-ai vrodată că ai să

ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna și prin nouri să

cauți cununa?

— Cum să mi se pară, dragul meu tovarăș? Ia, m-ai băgat în toate

grozile morții, căci, cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă

găsesc și cât pe ce erai să mă prăpădești.

— Ia, așa am amețit și eu, stăpâne, când mi-ai dat cu frâul în

cap, să mă prăpădești, și cu asta am vrut să-mi răstorc cele

trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum cred că mă

cunoști și de urât și de frumos, și de bătrân și de tânăr, și de

slab și de puternic; de-aceea mă fac iar cum m-ai văzut în

herghelie, și de-acum înainte sunt gata să te întovărășesc

oriunde mi-i porunci, stăpâne. Numai să-mi spui dinainte cum să

te duc: ca vântul ori ca gândul?

— De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce ca

vântul, tu mi-i folosi, căluțul meu, zise fiul craiului.

— Bine, stăpâne. Acum sui pe mine fără grijă și hai să te duc

unde vrei.

Fiul craiului, încălecând, îl netezește pe coamă și zice: — Hai,

căluțul meu! Atunci calul zboară lin ca vântul, și când vântul a

aburit, iaca și ei la crai în ogradă au sosit.

— Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumătate de

gură. Dar aista cal ți l-ai ales?...

— Apoi dă, tată, cum a dat târgul și norocul; am de trecut prin

multe locuri și nu vreau să mă ia oamenii la ochi. M-oi duce și

eu cât călare, cât pe jos, cum oi putea.

Și zicând aceste, pune tarnița pe cal, anină armele la oblânc,

își ia merinde și bani de ajuns, schimburi în desagi și o ploscă

plină cu apă. Apoi sărută mâna tată-său, primind carte de la

dânsul către împăratul, zice rămas bun fraților săi și a treia

zi către seară pornește și el, mergând din pasul calului. Și

merge el, și merge, până se înnoptează bine. Și, prin dreptul

podului, numai iaca îi iese și lui ursul înainte, mornăind

înfricoșat. Calul atunci dă năvală asupra ursului, și fiul

craiului, ridicând buzduganul să dea, numai iaca ce aude glas de

om zicând:

— Dragul tatei, nu da, că eu sunt. Atunci fiul craiului

descalecă, și tată-său, cuprinzându-l în brațe, îl sărută și-i

zice:

— Fătul meu, bun tovarăș ți-ai ales; de te-a învățat cineva,

bine ți-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai

avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu ești vrednic de împărat.

Numai ține minte sfatul ce-ți dau: în călătoria ta ai să ai

trebuință și de răi, și de buni, dar să te ferești de omul roș,

iară mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face cu

dânșii, căci sunt foarte șugubeți. Și, la toată întâmplarea,

calul, tovarășul tău, te-a mai sfătui și el ce ai să faci, că de

multe primejdii m-a scăpat și pe mine în tinerețile mele! Na-ți

acum și pielea asta de urs, că ți-a prinde bine vreodată.

Apoi, dezmierdând calul, îi mai sărută de câteva ori pe amândoi

și le zice:

— Mergeți în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu știe

când ne-om mai vedea!...

Fiul craiului atunci încalecă, și calul, scuturându-se, mai

arată-se o dată tânăr, cum îi plăcea craiului, apoi face o

săritură înapoi și una înainte și se cam mai duc la împărăție,

Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai

este. Și merg ei o zi, merg două, și merg patruzeci și nouă,

până ce de la o vreme le intră calea în codru și atunci numai

iaca ce le iese înainte un om spân și zice cu îndrăzneală fiului

de crai:

— Bun întâlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum?

Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva

să-ți iasă vro dihanie ceva înainte și să-ți scurteze cărările.

Eu cunosc bine pe-aici, și poate mai încolo să ai nevoie de unul

ca mine.

— Poate să am, poate să n-am, zise fiul craiului, uitându-se

țintă în ochii Spânului, dar acum deodată mă las în voia

întâmplării, și apoi, dând pinteni calului, pornește.

Mai merge el înainte prin codru cât merge, și, la o strâmtoare,

numai iaca ce Spânul iar îi iese înainte, prefăcut în alte

straie, și zice cu glas subțiratic și necunoscut:

— Bună calea, drumețule! — Bună să-ți fie inima, cum ți-i

căutătura, zise fiul craiului. — Cât despre inima mea, s-o dea

Dumnezeu oricui, zise Spânul oftând... Numai ce folos? Omul bun

n-are noroc; asta-i știută; rogu-te, să nu-ți fie cu supărare,

drumețule, dar fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun, ca la un

frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini, și încaltea

nu mi-ar fi ciudă, când n-aș vra să mă dau la treabă, căci cu

munca m-am trezit. Dar așa, muncesc, muncesc, și nu s-alege

nimica de mine; pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut

parte. Și vorba ceea: La calic slujești, calic rămâi. Când aș da

odată peste un stăpân cum gândesc eu, n-aș ști ce să fac să nu-l

smintesc. Nu cumva ai trebuință de slugă, voinice? Cum te văd,

sameni a avea seu la rărunchi. De ce te scumpești pentru nimica

toată și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mână de ajutor

la drum? Locurile aiestea sunt șugubețe; de unde știi cum vine

întâmplarea, și, Doamne ferește, să nu-ți cadă greu singur.

— Acum deodată încă tot nu, zise fiul craiului cu mâna pe

buzdugan; m-oi mai sluji și eu singur, cum oi putea, și dând iar

pinteni calului, pornește mai repede.

Și mergând el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se

închide calea și încep a i se încurca cărările, încât nu se mai

pricepe fiul craiului acum încotro să apuce și pe unde să meargă.

— Ptiu, drace! iaca în ce încurcătură am intrat! Asta-i mai rău

decât poftim la masă, zise el. Nici tu sat, nici tu târg, nici

tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăți dai;

parcă a pierit sămânța omenească de pe fața pământului. Îmi pare

rău că n-am luat măcar spânul cel de-al doilea cu mine. Dacă s-a

aruncat în partea mâne-sa, ce-i vinovat el? Tata așa a zis, însă

la mare nevoie ce-i de făcut? vorba ceea: Rău-i cu rău, dar e

mai rău făr' de rău. Și tot horhăind el când pe o cărare, când

pe un drum părăsit, numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte,

îmbrăcat altfel și călare pe un cal frumos, și, prefăcându-și

glasul, începe a căina pe fiul craiului, zicând:

— Sărmane omule, rău drum ai apucat! Se vede că ești străin și

nu cunoști locurile pe aici. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai

apucat a coborî priporul ista, că erai prăpădit. Ia, colo

devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulți bezmetici

le-a curmat zilele. Și eu, mai deunăzi, cât mă vezi de voinic,

de-abia am scăpat de dânsul, ca prin urechile acului.

Întoarce-te înapoi, ori, dacă ai de dus înainte, ia-ți un ajutor

pe cineva. Chiar și eu m-aș tocmi la d-ta, dacă ți-a fi cu

plăcere.

— Așa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ți-oi

spune drept: tata mi-a dat în grijă, când am pornit de-acasă, ca

să mă feresc de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât oi

putea; să n-am de a face cu dânșii nici în clin, nici în mînecă;

și dacă n-ai fi spân, bucuros te-aș tocmi.

— Hei, hei! călătorule. Dacă ți-i vorba de-așa, ai să-ți rupi

ciochinele umblând și tot n-ai să găsești slugă cum cauți d-ta,

că pe-aici sunt numai oameni spâni. Ș-apoi, când este la

adicălea, te-aș întreba: ca' ce fel de zăticneală ai putea să

întâmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: că de

păr și de coate-goale nu se plânge nimene. Și când nu sunt ochi

negri, săruți și albaștri! Așa și d-ta: mulțumește lui Dumnezeu

că m-ai găsit și tocmește-mă. Și dacă-i apuca odată a te

deprinde cu mine, știu bine că n-am să pot scăpa ușor de d-ta,

căci așa sunt eu în felul meu, știu una și bună: să-mi slujesc

stăpânul cu dreptate. Hai, nu mai sta la îndoială, că mă tem să

nu ne-apuce noaptea pe aici. Și când ai avea încaltea un cal

bun, calea-valea, dar cu smârțogul ista îți duc vergile.

— Apoi dă, Spânule, nu știu cum să fac, zise fiul craiului. Din

copilăria mea sunt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe

tine, parcă-mi vine nu știu cum. Dar, fiindcă mi-au mai ieșit

până acum înainte încă doi spâni, și cu tine al treilea, apoi

mai-mi vine a crede că asta-i țara spânilor și n-am încotro;

mort-copt, trebuie să te iau cu mine, dacă zici că știi bine

locurile pe aici.

Și, din două vorbe, fiul craiului îl tocmește și după aceea

pornesc împreună să iasă la drum, pe unde arată Spânul. Și

mergând ei o bucată bună, Spânul se preface că-i e sete și cere

plosca cu apă de la stăpânu-său. Fiul craiului i-o dă, și

Spânul, cum o pune la gură, pe loc o și ia, oțărându-se, și

varsă toată apa dintr-însa. Fiul craiului zice atunci supărat:

— Dar bine, Spânule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e mare

lipsă de apă? Și pe arșița asta o să ne uscăm de sete.

— Să avem iertare, stăpâne! Apa era bâhlită și ne-am fi putut

bolnăvi. Cât despre apa bună, nu vă îngrijiți; acuș avem să dăm

peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața. Acolo vom poposi

puțin, oi clătări plosca bine ș-oi umple-o cu apă proaspătă, ca

să avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt fântâni, și, din

partea apei, mi se pare că i-om duce dorul. Și cârnind pe o

cărare, mai merg ei oleacă înainte, până ce ajung într-o poiană

și numai iaca ce dau de o fântână cu ghizdele de stejar și cu un

capac deschis în lături. Fântâna era adâncă și nu avea nici

roată, nici cumpână, ci numai o scară de coborât până la apă.

— Ei, ei! Spânule, acum să te văd cât ești de vrednic, zise fiul

craiului. Spânul atunci zâmbește puțin și, coborându-se în

fântână, umple întâi plosca și o pune la șold. Apoi, mai stând

acolo în fund pe scară, aproape de fața apei, zice:

— Ei, da' ce răcoare-i aici! "Chima răului pe malul pârăului!"

Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să ușureze păcatele celui

cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arșițele ieste, o

răcoreală ca asta mult plătește!

Mai șede el acolo puțin și apoi iese afară, zicând: — Doamne,

stăpâne, nu știi cât mă simțesc de ușor; parcă îmi vine să zbor,

nu altăceva! Ia vâră-te și d-ta oleacă, să vezi cum ai să te

răcorești; așa are să-ți vină de îndemână după asta, de are să

ți se pară că ești ușor cum îi pana...

Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se

potrivește Spânului și se bagă în fântână, fără să-i trăsnească

prin minte ce i se poate întâmpla. Și cum sta și el acolo de se

răcorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se

suie deasupra lui și zice cu glas răutăcios:

— Alelei! fecior de om viclean ce te găsești; tocmai de ceea ce

te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptușit! Acum

să-mi spui tu cine ești, de unde vii și încotro te duci, că, de

nu, acolo îți putrezesc ciolanele!

Fiul craiului ce era să facă? Îi spune cu de-amănuntul, căci,

dă, care om nu ține la viață înainte de toate?

— Bine, atâta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce

mi-ai fost, zice atunci Spânul: numai cată să fie așa, că, de

te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ți cadă. Chiar acum aș

putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinerețile

tale... Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii și să mai calci

pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că

mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de

ți-aș zice să te arunci. Și, de azi înainte, eu o să fiu în

locul tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu

— sluga mea; și atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri

și iar îi învia. Și oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să

bleștești din gură către cineva despre ceea ce a urmat între

noi, că te-am șters de pe fața pământului. Îți place așa să mai

trăiești, bine-de-bine; iară de nu, spune-mi verde în ochi, ca

să știu ce leac trebuie să-ți fac...

Fiul craiului, văzându-se prins în clește și fără nici o putere,

îi jură credință și supunere întru toate, lăsându-se în știrea

lui Dumnezeu, cum a vrea el să facă. Atunci Spânul pune mâna pe

cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ia la sine;

apoi îl scoate din fântână și-i dă paloșul să-l sărute, ca semn

de pecetluire a jurământului, zicând:

— De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb; aista ți-i

numele, și altul nu.

După aceasta încalecă, fiecare pe calul său, și pornesc, Spânul

înainte, ca stăpân, Harap-Alb în urmă, ca slugă, mergând spre

împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte

mult mai este.

Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă

mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari, și într-o târzie

vreme ajung la împărăție.

Și cum ajung, Spânul se înfățișază înaintea împăratului cu carte

din partea craiului. Și împăratul Verde, citind cartea, arde de

bucurie că i-a venit nepotul, și pe dată îl și face cunoscut

curții și fetelor sale, care îl primesc cu toată cinstea

cuvenită unui fiu de crai și moștenitor al împăratului.

Atunci Spânul, văzând că i s-au prins minciunile de bine, cheamă

la sine pe Harap-Alb și-i zice cu asprime:

— Tu să șezi la grajd nedezlipit și să îngrijești de calul meu

ca de ochii din cap, că de-oi veni pe-acolo și n-oi găsi trebile

făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. Dar până atunci,

na-ți o palmă, ca să ții minte ce ți-am spus. Bagat-ai în cap

vorbele mele?

— Da, stăpâne, zise Harap-Alb, lăsând ochii în jos. Și, ieșind,

pornește la grajd. Cu asta a voit Spânul să-și arate arama și să

facă pe HarapAlb ca să-i ia și mai mult frica.

Fetele împăratului întâmplându-se de față când a lovit Spânul pe

Harap-Alb, li s-a făcut milă de dânsul și au zis Spânului cu

binișorul:

— Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat Dumnezeu

să fim mari peste alții, ar trebui să avem milă de dânșii, că și

ei, sărmanii, sunt oameni!

— Hei, dragele mele vere, zice Spânul cu viclenia lui

obicinuită; d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă

dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe

om. Și trebuie să știți că și între oameni cea mai mare parte

sunt dobitoace, care trebuiesc ținuți din frâu, dacă ți-i voia

să faci treabă cu dânșii.

Ei, apoi... zi că nu-i lumea de-apoi! Să te ferească Dumnezeu

când prinde mămăliga coajă. Vorba ceea:

Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,

Să mă mier ce m-a găsit.

Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s-a șters

purtarea necuviincioasă a Spânului, cu toate îndreptările și

înrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea.

Vorba ceea:

Vița-de-vie, tot în vie,

Iară vița-de-boz, tot răgoz.

Și din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, că Spânul

defel nu samănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate;

și că Harap-Alb, sluga lui, are o înfățișare mult mai plăcută și

seamănă a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea că Spânul

nu le este văr, și de aceea nu-l puteau mistui. Așa îl urâse ele

de tare acum, că, dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat

de Spân ca de Ucigă-l-crucea. Dar nu aveau ce se face de

împăratul, ca să nu-i aducă supărare.

Amu, într-una din zile, cum ședea Spânul la ospăț împreună cu

moșu-său, cu verele sale și cu alții, câți se întâmplase, li

s-au adus mai la urmă în masă și niște sălăți foarte minunate.

Atunci împăratul zice Spânului :

— Nepoate, mai mâncat-ai sălăți de aceste de când ești? — Ba nu,

moșule, zice Spânul; tocmai eram să vă întreb de unde le aveți,

că tare-s bune!... O haraba întreagă aș fi în stare să mănânc,

și parcă tot nu m-aș sătura.

— Te crede moșul, nepoate, dar când ai ști cu ce greutate se

capătă! pentru că numai în Grădina Ursului, dacă-i fi auzit de

dânsa, se află sălăți de aceste, și mai rar om care să poată lua

dintr-însele și să scape cu viață. Între toți oamenii din

împărăția mea, numai un pădurar se bizuiește la treaba asta. Și

acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din când în când

așa, câte puține, de poftă.

Spânul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preț, zise

împăratului:

— Doamne, moșule, de nu mi-a aduce sluga mea sălăți de aceste și

din piatra seacă, mare lucru să fie!

— Ce vorbești, nepoate! zise împăratul; unul ca dânsul, și încă

necunoscător de locurile acestea, cum crezi că ar putea face

această slujbă? Doar de ți-i greu de viața lui.

— Ia las', moșule, nu-i duce grija; pun rămășag că are să-mi

aducă sălăți întocmai ca aceste, și încă multe, că știu eu ce

poate el.

Ș-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb și-i zice răstit: — Acum

degrabă să te duci cum îi ști tu și să-mi aduci sălăți de aceste

din Grădina Ursului. Hai, ieși repede și pornește, că nu-i vreme

de pierdut. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta

șoarecului nu ești scăpat de mine!

Harap-Alb iese mâhnit, se duce în grajd și începe a-și netezi

calul pe coamă, zicând:

— Ei, căluțul meu, când ai ști tu în ce necaz am intrat! Sfânt

să fie rostul tătâne-meu, că bine m-a învățat! Așa-i că, dacă

n-am ținut seamă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă și

acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, că mi-i capul în

primejdie?

— Stăpâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu capul de

piatră, ori cu piatra de cap, tot atâta-i: fii odată bărbat și

nu-ți face voie rea. Încalecă pe mine și hai! Știu eu unde te-oi

duce, și mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el și din aceasta!

Harap-Alb, mai prinzând oleacă la inimă, încalecă și se lasă în

voia calului, unde vrea el să-l ducă.

Atunci calul pornește la pas, până ce iese mai încolo, ca să

nu-i vadă nimene. Apoi își arată puterile sale, zicând:

— Stăpâne, ține-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vântul, să

cutreierăm pământul. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul.

Helbet! vom putea veni de hac și Spânului celuia, nu-i e vremea

trecută.

Și odată zboară calul cu Harap-Alb până la nouri; apoi o ia de-a

curmezișul pământului: pe deasupra codrilor, peste vârful

munților, peste apa mărilor și după aceea se lasă încet- încet

într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuță

singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos de o podină

de gros, moale ca mătasa și verde ca buraticul.

Atunci Harap-Alb descalecă, și spre mai mare mirarea lui, numai

iaca îl întâmpină în pragul ușii cerșetoarea căreia îi dăduse el

un ban de pomană, înainte de pornirea lui de acasă.

— Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele, că deal cu

deal se ajunge, dar încă om cu om? Află acum că eu sunt Sfânta

Duminică și știu ce nevoie te-a adus pe la mine. Spânul vrea

să-ți răpună capul cu orice chip și de-aceea te-a trimis să-i

aduci sălăți din Grădina Ursului, dar i-or da ele odată pe

nas... Rămâi aici în astă-noapte, ca să văd ce-i de făcut.

Harap-Alb rămâne bucuros, mulțumind Sfintei Duminici pentru buna

găzduire și îngrijirea ce are de el.

— Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta

cea bună te ajută, Harap-Alb, zice Sfânta Duminică ieșind și

lăsându-l în pace să se liniștească.

Și cum iese Sfânta Duminică afară, odată și pornește desculță

prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la

un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere și apoi ia

mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fântâna din Grădina

Ursului, care fântână era plină cu apă până la gură. Și mai

stând Sfânta Duminică oleacă în preajma fântânii, numai iaca ce

vede că vine ursul cu o falcă în cer și cu una în pământ,

mornăind înfricoșat. Și cum ajunge la fântână, cum începe a bea

lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei.

Și mai stă din băut, și iar începe a mornăi; și iar mai bea câte

un răstimp, și iar mornăiește, până ce, de la o vreme, încep a-i

slăbi puterile și, cuprins de amețeală, pe loc cade jos și

adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dânsul.

Atunci Sfânta Duminică, văzându-l așa, într-o clipă se duce și,

deșteptând pe Harap-Alb chiar în miezul nopții, îi zice:

— Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-

tău, apucă pe ici tot înainte, și cum îi ajunge în răscrucile

drumului, ai să dai de Grădina Ursului. Atunci sai repede

înlăuntru de-ți ia sălăți într-ales, și câte-i vrea de multe,

căci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toată întâmplarea, de-i

vedea și-i vedea că s-a trezit și năvălește la tine, zvârle-i

pielea cea de urs și apoi fugi încoace spre mine cât îi putea.

Harap-Alb face cum îi zice Sfânta Duminică. Și cum ajunge în

grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o

sarcină mare, mare, cât pe ce să n-o poată ridica în spinare. Și

când să iasă cu dânsa din grădină, iaca ursul se trezește, și

după dânsul, Gavrile! Harap-Alb, dacă vede reaua, i-aruncă

pielea cea de urs, și apoi fuge cât ce poate cu sarcina în

spate, tot înainte la Sfânta Duminică, scăpând cu obraz curat.

După aceasta, Harap-Alb, mulțumind Sfintei Duminici pentru

binele ce i-a făcut, îi sărută mâna, apoi își ia sălățile și,

încălecând, pornește spre împărăție, Dumnezeu să ne ție, că

cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

Și mergând tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăție și

dă sălățile în mâna Spânului.

Împăratul și fetele sale, văzând aceasta, le-a fost de-a

mirarea. Atunci Spânul zice îngâmfat:

— Ei, moșule, ce mai zici? — Ce să zic, nepoate? Ia, când aș avé

eu o slugă ca aceasta, nu i-aș trece pe dinainte.

— D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasă? numai de vrednicia lui,

zise Spânul; căci altfel nu-l mai luam după mine, ca să-mi

încurce zilele.

La vro câteva zile după aceasta, împăratul arată Spânului niște

pietre scumpe, zicând:

— Nepoate, mai văzut-ai pietre nestemate așa de mari și frumoase

ca acestea de când ești?

— Am văzut eu, moșule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste,

drept să-ți spun, n-am văzut. Oare pe unde se pot găsi așa

pietre?

— Pe unde să se găsească, nepoate! Ia, în Pădurea Cerbului. Și

cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari și

mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are una în frunte, de

strălucește ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb,

căci este solomonit și nici un fel de armă nu-l prinde; însă el,

pe care l-a zări, nu mai scapă cu viață. De-aceea fuge lumea de

dânsul de-și scoate ochii; și nu numai atâta, dar chiar când se

uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne

moartă. Și cică o mulțime de oameni și de sălbătăciuni zac fără

suflare în pădurea lui numai din astă pricină: se vede că este

solomonit, întors de la țâță, sau dracul mai știe ce are de-i

așa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie să știi,

nepoate, că unii oameni îs mai al dracului decât dracul; nu se

astâmpără nici în ruptul capului; măcar că au pățit multe, tot

cearcă prin pădurea lui, să vadă, nu l-or putea găbui cumva? Și

care dintre ei are îndrăzneala mare și noroc și mai mare,

umblând pe acolo, găsește din întâmplare câte o piatră de

aceste, picată de pe cerb, când se scutură el la șapte ani o

dată, și apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună.

Aduce piatra la mine și i-o plătesc cât nu face; ba încă sunt

bucuros că o pot căpăta. Și află, nepoate, că asemene pietre fac

podoaba împărăției mele, nu se găsesc altele mai mari și mai

frumoase decât aceste la nici o împărăție, și de-aceea s-a dus

vestea despre ele în toată lumea. Mulți împărați și crai înadins

vin să le vadă, și li-i de-a mirarea de unde le am.

— Doamne, moșule! zise atunci Spânul; să nu te superi, dar nu

știu ce fel de oameni fricoși aveți pe aici. Eu pun rămășag pe

ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului aceluia, cu

cap cu tot, așa împodobit cum este.

Ș-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb și-i zice: — Du-te în Pădurea

Cerbului, cum îi ști tu, și măcar fă pe dracul în patru, sau

orice-i face, dar numaidecât să-mi aduci pielea cerbului, cu cap

cu tot, așa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc. Și doar te-a

împinge păcatul să clintești vreo piatră din locul său, iară mai

ales acea mare din fruntea cerbului, c-apoi atâta ți-i leacul!

Hai, pornește iute, că nu-i vreme de pierdut!

Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din

butuci; dar neavând încotro, iese mâhnit, se duce iar în grajd

la cal și, netezindu-l pe coamă, îi zice:

— Dragul meu căluț, la grea belea m-a vârât iar Spânul!... De-oi

mai scăpa și din asta cu viață, apoi tot mai am zile de trăit.

Dar nu știu, zău, la cât mi-a sta norocul!

— Nu-i nimica, stăpâne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos, că

belelele curg gârlă. Poate ai primit poruncă să jupești piatra

morii și să duci pielea la împărăție...

— Ba nu, căluțul meu; alta și mai înfricoșată, zise Harap- Alb.

— Vorbă să fie, stăpâne, că tocmeala-i gata, zise calul. Nu te

teme, știu eu năzdrăvănii de ale Spânului; și să fi vrut, de

demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul.

Ce gândești? Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume

câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte... Zi și

d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. Vorba ceea:

"Părinții mănâncă aguridă, și fiilor li se strepezesc dinții".

Hai, nu mai sta la gânduri; încalecă pe mine și pune-ți nădejdea

în Dumnezeu, că mare-i puterea Lui; nu ne-a lăsa el să suferim

îndelung. Cum vrei. "Ce-i e scris omului în frunte-i e pus."

Doar' mare-i Cel-de-sus! S-or sfârși ele și aceste de la o

vreme...

Harap-Alb atunci încalecă, și calul pornește la pas, până ce

iese mai încolo departe, ca să nu-i ia lumea la ochi. Și apoi,

încordându-se și scuturându-se o dată voinicește, iară-și arată

puterile, zicând:

— Ține-te zdravăn, stăpâne, că iar am să zbor:

În înaltul cerului,

Văzduhul pământului;

Pe deasupra codrilor,

Peste vârful munților,

Prin ceața măgurilor,

Spre noianul mărilor,

La crăiasa zânelor,

Minunea minunilor,

Din ostrovul florilor.

Și zicând aceste, odată și zboară cu Harap-Alb

În înaltul cerului,

Văzduhul pământului;

și o ia de-a curmeziș:

De la nouri către soare,

Printre lună și luceferi,

Stele mândre lucitoare,

și apoi se lasă lin ca vântul:

În ostrovul florilor,

La crăiasa zânelor,

Minunea minunilor.

Și când vântul a aburit, iaca și ei la Sfânta Duminică iar au

sosit. Sfânta Duminică era acasă și, cum a văzut pe Harap-Alb

poposind la ușa ei, pe loc l-a întâmpinat și i-a zis cu blândețe:

— Ei, Harap-Alb, așa-i că iar te-a ajuns nevoia de mine? — Așa

este, măicuță, răspunse Harap-Alb, cufundat în gânduri și galben

la față, de parcă-i luase pânza de pe obraz. Spânul vrea să-mi

răpună capul cu orice preț. Și de-aș muri mai degrabă, să scap

odată de zbucium: decât așa viață, mai bine moarte de o mie de

ori!

— Vai de mine și de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; parcă

nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar, după cât văd, ești

mai fricos decât o femeie! Hai, nu mai sta ca o găină plouată!

rămâi la mine în astă noapte și ți-oi da eu vrun ajutor. Mare-i

Dumnezeu! N-a mai fi el după gândul Spânului. Însă mai rabdă și

tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat și puțin mai ai.

Pân-acum ți-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot așa are

să-ți fie, până ce-i ieși din slujba Spânului, de la care ai să

tragi încă multe necazuri, dar ai să scapi din toate cu capul

teafăr, pentru că norocul te ajută.

— Poate așa să fie, măicuță, zise Harap-Alb, dar prea multe s-au

îngrămădit deodată pe capul meu.

— Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; așa a

trebuit să se întâmple, și n-ai cui bănui: pentru că nu-i după

cum gândește omul, ci-i după cum vrea Domnul. Când vei ajunge și

tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a

fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că

știi acum ce e necazul. Dar până atunci, mai rabdă, HarapAlb,

căci cu răbdarea îi frigi pielea.

Harap-Alb, nemaiavând ce zice, mulțumește lui Dumnezeu, și de

bine, și de rău, și Sfintei Duminici pentru buna găzduire și

ajutorul făgăduit.

— Ia, acum mai vii de-acasă, fătul meu! Zică cine-a zice și cum

a vrea să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i

înainte, te silești să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai și-l

aștepți. Mă rog, ce mai la deal, la vale? așa e lumea asta și,

de-ai face ce-ai face, rămâne cum este ea; nu poți s-o întorci

cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. Vorba ceea: "Zi-i

lume și te mântuie". Dar ia să lăsăm toate la o parte și, până

la una-alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul, că Spânul

te-a fi așteptând cu nerăbdare. Și, dă, stăpân nu-i? trebuie

să-l asculți. Vorba ceea: "Leagă calul unde zice stăpânul".

Și odată scoate Sfânta Duminică obrăzarul și sabia lui

Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea și, dându-le lui

Harap-Alb, zice:

— Ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. Și

chiar haidem, cu ajutorul Domnului, să isprăvim odată și

trebușoara asta.

Și pe la cântatul cucoșilor se ia Sfânta Duminică împreună cu

Harap-Alb și se duc în Pădurea Cerbului. Și cum ajung în pădure,

sapă o groapă adâncă de un stat de om, lângă un izvor, unde în

fiecare zi pe la amiază venea cerbul de bea apă, apoi se culca

acolo pe loc și dormea cât un bei, până ce asfințea soarele. Și

după aceea, sculându-se, o lua în porneală și nu mai da pe la

izvor iar până a doua zi pe la amiază.

— Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfânta Duminică. Tu,

Harap-Alb, rămâi aici într-însa, toată ziua, și iaca ce ai de

făcut: pune-ți obrăzarul cum se pune, iară sabia să n-o slăbești

din mână; și de-amiază, când a veni cerbul aici la izvor să bea

apă și s-a culca ș-a adormi, cu ochii deschiși, cum i-i

feleșagul, tu, îndată ce l-îi auzi horăind, să ieși încetișor și

să potrivești așa ca să-i zbori capul dintr-o singură lovitură

de sabie, și apoi repede să te arunci în groapă și să șezi acolo

într-însa până după asfințitul soarelui. Capul cerbului are să

te strige până atunci mereu pe nume, ca să te vadă, dar tu nu

cumva să te îndupleci de rugămintea lui și să te ițești la

dânsul, că are un ochi otrăvit și, când l-a pironi spre tine, nu

mai trăiești. Însă, cum a asfinți soarele, să știi că a murit

cerbul. Și atunci să iei fără frică să-i jupești pielea, iară

capul să-l iei așa întreg, cum se găsește, și apoi să vii la

mine.

Și așa, Sfânta Duminică se ia și se întoarnă singură acasă. Iară

Harap-Alb rămâne la pândă în groapă. Și, când pe la amiază,

numai iaca ce aude Harap-Alb un muget înădușit: cerbul venea

boncăluind. Și ajungând la izvor, odată și începe a bea hâlpav

la apă rece; apoi mai boncăluiește, și iar mai bea câte un

răstimp, și iar mai boncăluiește, și iar mai bea, până ce nu mai

poate. După aceea începe a-și arunca țărnă după cap, ca buhaiul,

și apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în pământ, se

tologește jos pe pajiște, acolo pe loc, mai rumegă el cât mai

rumegă, și pe urmă se așterne pe somn, și unde nu începe a mâna

porcii la jir.

Harap-Alb, cum îl aude horăind, iese afară încetișor și, când îl

croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gâtului, îi și zboară

capul cât colo de la trup și apoi Harap-Alb se aruncă fără sine

în groapă, după cum îl povățuise Sfânta Duminică. Atunci sângele

cerbului odată a și-nceput a curge gâlgâind și a se răspândi în

toate părțile, îndreptându-se și năboind în groapă peste

Harap-Alb, de cât pe ce era să-l înece. Iară capul cerbului,

zvârcolindu-se dureros, striga cu jale, zicând:

— Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de văzut nu

te-am văzut. Ieși numai oleacă să te văd încaltea, vrednic ești

de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere, dragul meu!

Dar Harap-Alb tăcea molcum și de-abia își putea descleșta

picioarele din sângele închegat, care era mai-mai să umple

groapa. În sfârșit, mai strigă el, capul cerbului, cât mai

strigă, însă Harap-Alb nici nu răspunde, nici se arată, și de la

o vreme se face tăcere. Și așa, după asfințitul soarelui,

Harap-Alb iese din groapă, jupește pielea cerbului cu băgare de

seamă, să nu smintească vreo piatră din locul ei, apoi ia capul

întreg, așa cum se găsea, și se duce la Sfânta Duminică.

— Ei, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică, așa-i că am scos-o la

capăt și asta?

— Așa; cu ajutorul lui Dumnezeu și cu al sfinției-voastre,

răspunse Harap-Alb, am izbutit, măicuță, să facem și acum pe

cheful Spânului, rămânere-aș păgubaș de dânsul să rămân, și să-l

văd când mi-oi vedea ceafa; atunci, și nici atunci, că tare mi-i

negru înaintea ochilor!

— Lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, că și-a da el Spânul

peste om vrodată; pentru că nu-i nici o faptă fără plată, zise

Sfânta Duminică. Mergi de i le du și acestea, că i-or rămânea

ele de cap odată.

Atunci Harap-Alb, mulțumind Sfintei Duminici, îi sărută mâna,

apoi încalecă pe cal și pornește tot cum a venit, mergând spre

împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte

mult mai este... Și pe unde trecea, lumea din toate părțile îl

înghesuia: pentru că piatra cea mare din capul cerbului

strălucea de se părea că Harap-Alb soarele cu el îl ducea.

Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap-Alb, și care

dincotro îl ruga, unul să-i dea bănărit, cât a cere el, altul

să-i dea fata și jumătate de împărăție; altul să-i dea fata și

împărăția întreagă pentru asemene odoare. Dar HarapAlb ca de foc

se ferea și, urmându-și calea înainte, la stăpânu-său le ducea.

Și într-una din seri, cum ședea Spânul împreună cu moșus ău și

cu verele sale sus într-un foișor, numai iaca ce zăresc în